PENTRU JURNALUL NATIONAL

 

M-am nascut intr-o familie de artisti.  Pentru mine asta o a fost trambulina perfecta.

Practic, lucruri pentru care altii asuda din greu mie mi-au fost servite la nas “pe o farfurioara cu chenar albastrui” cum ar spune Ostap Bender.

Tatal meu e pictor, unul exceptional dealtminteri iar mama mea la fel, fiind in plus si o scriitoare de mare vigoare.

Am crescut pe fond de discutii si de muzica buna. Casa noastra era vesnic plina de personaje pitoresti, pictori si scriitori printre picioarele carora misunam in patru labe, ocupata cu maimulta mea de cirpa si cu jocurile mele obisnuite, insa cu urechile tixite de ceea ce se vorbea “sus”.

Fara sa fiu precoce, nu am fost un totusi un copil obisnuit, pentru ca am fost hranita de mica cu trufandale culturale…parintii mei si-au facut bine treaba.

Jazz, muzica simfonica, filme de cinemateca, marea literatura a lumii, poezie si filosofie, toate astea mi-au fost servite cu naturalete, explicate pentru a fi si intelese sensibil si profund insa fara fite si aroganta academica.

Cultura trebuie  asimilata cu placere nu cu semetie, ideea asta o am si in ziua de azi.

 

As minti daca as spune ca am vrut de la inceput si cu fermitate sa fiu pictor…Tonitza da, voia asta de la vreo 4 ani.

Spre deosebire de el, la 4 ani voiam sa devin vinzatoare la cofetarie din convingerea ca din acea postura poti minca oricite prajituri cu crema fara sa platesti.

Iar la finele liceului voiam mai tare sa ma fac arheolog, sa dau cu maturica la Sarmizegetusa  cit e ziua de lunga.

Dar in momentul decisiv mi-am urmat instinctul si nu am gresit.

 

Pe drumul spre maturitate, lucrurile s-au schimbat.

Daca in copilarie sau adolescenta “academia de gindire libera” la care am crescut fusese un avantaj enorm, la adevarata academia de arte in care intrasem a devenit un calcii a lui Ahille.

Sase ani cit a durat, am dormit pe perne tari ca asa zic asa.

 

Nu am regasit in orientarea scolii pe care o faceam, nici profunzimea, nici umanismul si sensibilitatea cu care eram invatata, nici practica polemicilor  minunate si bine argumentate, nici dragostea fata de natura sau respectul pentru cei vechi si mai intelepti ca noi.

Asa ca m-am trezit singura, doar cu “mostenirea mea culturala” si cu o puternica decizie de a ma autoguverna si de a nu ma asocia niciodata cu nimeni.

 

Anii au trecut: mi-am cistigat independenta si acuma ma privesc in oglinda. Sint un pictor de 33 de ani cu o viata plina  si armonioasa. Nu am a ma plinge de nimic decit de relele lumii.

Apropo de asta, profit de ocazie ca sa subliniez ideea ca artistul e un individ complet neputincios  si nu joaca nici un rol concret in  faurirea unei “lumi mai bune”.

La fiecare interviu apare invariabil intrebarea: care e rolul artistului in societate?

Raspunsul meu e ca rolul sau e nul.

In mod concret, arta lui nu poate opri vreun razboi, nu poate modifica constiinta pina la nivelul la care omul sa nu mai macelareasca natura, sa nu mai fie lacom, vulgar sau megaloman. Asta e specia  umana, facuta sa distruga si sa se autodistruga. Stiu ca suna mizantrop dar macar e ceva autentic.

Si atunci de ce pictam si sculptam? De ce cintam si dansam?

Pur si simplu ca sa facem toate astea mai suportabile.

E datoria artistului sa extraga frumosul din orice filon cit de mic.

Lumea ar fi un loc infiorator fara aceasta contributie a lui, chiar firava, greu de observat si aparent ineficienta.

Mai mult ca oricind in zilele noastre lumea e un megakitsch care pe mine ma ingrozeste. Si pentru ca nu pot sa-l distrug propun cu pictura mea o alta varianta.

 

Cred despre pictura mea ca e  profund romantica fara sa fie siropoasa. Romantismul e continut in subiecte care toate, dar absolute toate, sint luate din viata.

Pictez numai lucruri traite si vazute: in expozitia pe care o am in desfasurare arat o cafenea in aer liber  care exista, curti din Sulina cu

 

barci trase sub copaci cit se poate de reale, indragostiti tandri in care un ochi atent poate sa ma recunoasca pe mine alaturi de sotul meu dar in egala masura poate sa recunoasca orice pereche care sa saruta pe sub stresini, arat fotoliul din casa bunicilor mei pe care-l foloseam ca pe un tobogan…

Exista frumusete in lume, si dragoste… e si bunatate si altruism, dar toate astea sint putin vizibile, sint coplesite de cele rele si urite care domina. Asta pentru ca raul e mai pregnant si se difuzeaza mai usor.

Intelegeti de ce nu suport arta care bate campii?

 

Exista si asa ceva, o arta egoista si inconsistenta care nu-si propune nimic, doar sa decoreze sau sa acopere suprafete si sa relaxeze creierul scofilcit al parvenitilor.

Mai exista pictura, chiar de calitate - tehnic vorbind - , dar care isi propune sa extraga grotescul si hidosul din lume cu intentii critice si ironice, evident. O inteleg dar nu o agreez.

Lumea are disperata nevoie de frumos in vremurile astea de decadere.

E nevoie de estetic si de finalitate morala. De multa, multa emotie.

Ca nu am gresit, asta imi e dovedit de faptul ca oamenii ma inteleg si vin spre pictura mea cu incintare si incredere.

Se recunosc in colturile mele de lume si in iubitii care se string in brate pe mal. Imi spun asta.

 

Pictura romaneasca e exceptionala. Desi a debutat stingaci si tirziu, a recuperat tot intr-o viteza incredibila de care numai romanii in momentele lor de gratie sint capabili. Ne putem mindri cu arta noastra moderna care sta semet linga cea franceza ceea ce nu e de neglijat. Nu stiu citi romani inteleg asta ca sa se poata bucura.

Ar trebui sa-si vada mai des muzeele.

 

Am vorbit de subiectele mele dar nu si de partea tehnica.

Pot spune ca pun  mult pret pe compozitie.

Cind un lucru este prost compus nu mai conteaza nici maretiza subiectului nici cromatica minunata. Totul s-a dus pe copca.

Trebuie sa fie o armonie deplina, sa nu poti adauga nimic acelui tablou dar nici sa nu poti eliminea vreun element.

 

Culoarea e ceva extreme de subiectiv si de versatile. Nu te poti cantona toate viata in niste game doar ca sa se spune despre tine ca esti personal. Cred ca mare parte din gama ti-o dicteaza subiectul, el hotaraste pentru tine. De exemplu, eu sint ardeleanca, din Cluj.

Un oras ploios si racoros care mi-a format o gama rece si mi-a dictat compozitii foarte riguroase. Exista in Ardeal o sobrietate, un conservatorism, o asprime anume. Sint minunate si ii stau bine dar, venind in sud, unde scade orizontul si lumea se dechide spre cer nu spre pamint, am fost nevoita sa imi schimb compozitia si mai ales gama.

Asa ca m-am incalzit, m-am imblinzit, asta e nota locala a peisajului.

Marea ocupa un loc tot mai extins in pictura mea.

 

In incheiere, sint un om fericit. Nimeni si nimic din ceea ce te inconjoara nu e dator si nici nu poate sa te faca fericit.

De fericire iti faci rost singur, inconjurindu-te de oameni de treaba, da lucruri frumoase, de cartile care iti plac, de muzica si mai ales de iubire.

Fugind de vulgaritate si de ieftinatate, tinind raul la distanta. Nu-l poti face sa dispara, dar ignorindu-l, il neutralizezi.

Cred cu tarie  in practica virtutii, cuvint care e in pericol sa dispara. Dar cum lumea nu e decit o roata uriasa  in vesnica miscare, eu stau aici si cred ca in viitor, virtutea de orice fel va reintra in mare forta in atentia oamenilor.