ARTISTUL NU POATE FI OM DE ECHIPA

Interviu luat de Coreniu Ostahie in 2005

 

S-a nascut s-a format la Cluj-Napoca dar acum locuieste la Bucuresti. Capitala ii place pentru ca  –spune ea-  nu-I ofera nimic, motiv pentru care nu are altceva de facut decit sa stea in casa si sa picteze, lucru greu de imaginat daca ar fi ramas in orasul natal, unde tentatiile sint mai multe si de-a dreptul irezistibile.

 

-Chiar asa, Bucurestiul nu-ti ofera nimic?

-Nimic din ceea ce mi-as dori eu. Sint o mare iubitoare de natura si de excursii dar aici n-ai practic unde iesi. Cismigiul si Herastraul nu sint chiar locurile pe care sa le pot substitui naturii, sint niste surogate din acest punct de vedere. Dupa aceea in Bucuresti nu exista nici un loc cu destinatie speciala unde artistii plastici sa s e adune, sa stea la o cafea, la o bere si sa discute. In Cluj aproape orice breasla artistica are cafeneaua ei, orasul e mai mic si mai prietenos, n-ai cum sa nu iti intilnesti prietenii si colegii.. Ceea ce aici e perfect posibil. Nu regret, insa ma straduiesc sa iau partea cea mai buna a lucrurilor. Care consta in aceea ca imi pot vedea nestingherita de munca mea la sevalet.

 

-Cred insa  ca amintirile legate de anii de studentie te frecventeaza destul de des…

-Da si nu. Da, pentru ca studentia are farmecul ei si n-o sa neg ca m-am lasat si eu sedusa de el. Nu, pentru ca nu datorez absolut nimic anilor de facultate, nici profesorilor din acea perioada, nici colegilor mei din acea vreme. Suna poate cam dur dar asta este realitatea. Datorez in schimb totul familie, parintilor mei, care sint la rindul lor artisti plastici. Am crescut intr-o atmosfera saturata la propriu de mirosul culorilor si al diluantilor, iar la figurat de lungi discutii pe teme culturale purtate intre cei ce ne frecventau in permanenta casa-scriitori, actori, artisti plastici.

 

 

 

 

-Vorbeste-mi putin despre parintii tai.

-Mama mea, Mariana Bojan este pictorita si scriitoare. In ciuda aparentei sale fragilitati este un artist puternic si expresiv. Abordeaza subiecte general umane, concepte si valorimorale si sociale pe care le ilustreaza intr-o maniera metaforico-alegorica de mare rafinamet si expresivitate. Tatal meu, Vasile Gheorghita, este un desenator redutabilsi un pictor care si-a consacrat o buna parte a activitatii sale compozitiilor cu personaje (taraful de exemplu) din lumea satului su a periferiilor urbane. In ultima vreme picteaza exclusiv nuduri dar daca ar fi sa icerc sa anticipez ce va face mine n-as sti sa spun. Este impreviziubil in arta sa si singurele constante ramin atasamentul pentru figurative si tentele expresioniste ale limbajului plastic.

 

-Care dintre ei te-a influentat mai mult?

-Niciunul. Cred despre mine ca am o viziune romantica, paseista si sentimentala, toate aceste caracteristici fiind dublate de o energie pozitiva cvasiexploziva uneori. Cu alte cuvinte, eu nu sint nici melancolica, nici siropoasa ci vitala, dinamica si chiar putin revoltata. In limitele romantismului de care vorbeam totusi inainte.

 

-Daca nici profesorii nici parintii nu te-au influentat atunci de unde ai invatat sa pictezi?

-Una este a invata de la cineva si alta este sa te lasi dominat de cel care te invata., sa devii un emul fara personalitate al acestuia.

Am spus deja ca am crescutintr-o casa de plasticieni, pritre sevalete, palete, pensule, rame si tablouri. M-am format intr-un mod natural, as spune, inainte de a deveni subiectul procesului didactic propriuzis specific scolii.

 

-Poate si din acest motiv spui ca nu te prea simti legata de generatia ta.

-Posibil. In orice caz nu cred in grupurile de artisti care aderade-a valma la un program sau la o idée. Toate acestea sint chestiuni de conjunctura care n-au cum sa dureze. Tendinta fireasca a oricarui creator este de a se individualiza, de a fi original si irepetabil.

Or, aceste performante nu se pot obtine in echipa. Poate pentru ca am inteles mai devreme decit altii aceste chestiuni m-am tinut deoparte de tentatia inregimentarilor de orice fel. Imi place solitudinea, aproape ca nu am nevoie de dialog pentru a crea.

Imi sint de ajuns amintirile, lecturile mele, in special cele din prozatori rusi si latino-americani, proiectele pe care le fac impreuna cu sotul meu.

 

-Apropo de proiecte, ce mod de viata ti s-ar potrivi cel mai bine in primul rind din perspectiva activitatii tale artistice?

-Indiscutabil cel burghez. Cred ca un artist are nevoie de o familie armonioasa si intelegatoare, precum si de o casa mare, spatioasa cu tot felul de facilitati. Desi m-am revendicat de la un anumit spirit romantic, recunosc ca ma atrag in egala masura confortul si siguranta unui mod de viata asezat.

 

-Cu toate ca esti foarte tinara, gindesti deja ca un om trecut prin multe…

-Felul in care gindesc nu este rezultatul dezamagirilorm pe care le-am avut in viata si asta pentru simplul motiv ca n-am avut dezamagiri semnificative. Nu-mi este nici teama de viitor asa cum ar lasa sa se inteleaga aspiratiile mele mic burgheze. Totul este mult mai simplu si mai prosaic intrucit eu nu fac altceva decit sa descriu o proiectie pe care lumea o rae rferitor la ziua de mine dar despre care prea putini sint dispusi sa discute public. In plus ceea ce mi-am propus eu sa fac in pictura nu cred ca poate fi compatibil cu o viata prea zbuciumata, prea plina, sau dimpotriva, prea terna sau plictisitoare.

 

-Daca tot ai adus vorba despre asta n-o sa ratez ocazia de a te intreba ce ti-ai propus tu sa faci in pictura.

-Sa exprim intr-o maniera memorabila, originala, citeva sentimente, atitudini si valori despre care eu cred ca ma reprezinta si la care tin foarte mult. Printer acestea se numara dragostea mea fata de natura, dragostea fatade partenerul de viata, armonia vietii de cuplu si inainte de toate deplina mea libertate interioara.